Pentru români Crăciunul asigurării uneia din cele mai așteptate sărbători ale iernii. Motivele sunt cu siguranță diferite pentru fiecare și la sfârșitul zilei și fix ca și personalitatea noastră, un amalgam de contraste. Cu siguranță multă amintește în care sătul românesc devenea un colț de rai. Acolo spiritul sărbătorilor avea din plin și partea de odihnă, căldură, case primitoare dar și partea festivă de dans, colinde și cântece. Cu siguranță să-ți ofere un mix bun între obiceiurile creștine și tradițiile mai vechi românești, care te scot din cotidian.
Desigur, trăim într-o lume în care sunt toți mai influențați și de alte mentalități sau gândiri, iar asta se vede prin preferință multă de a avea un Crăciun ''slow'', pe pârtia de ski sau axat doar de partea de plăceri ( mâncat, băut, etc).
Sărbătorile de iarnă petrecută în România în domeniul experienței unice, deopotrivă încărcată de veselie, dramatism, ironie și poezie. Indiferent de preferințe sau credințe. Mai greu este să alegi o zonă anume. Indiferent dacă ești în Moldova, în Transilvania, în Oltenia sau în Dobrogea, iarna are o încărcătură și o aromă anume. Tradițiile și obiceiurile românilor diferă de la o zonă la alta, dar frumusețea lor, unicitatea și ineditul sunt cuvinte care nu lipsesc din nici o descriere.
Pentru noi, până și această activitate e înconjurată de cânepă. Și în trecut, cânepa a avut un foarte mare rol în cultura și societatea românească, chiar și în ritualurile de Crăciun.Vrem să vă prezentăm câteva vorbe din popor, obiceiuri și tradiții care erau legate în mare parte de obiceiul torsului de cânepă.
Femeile erau considerate ''sarguincioase'' dacă se apucă a-și toarce cânepa când începea Postul Crăciunului și se străduiau să fie gata cu torsul până la Crăciun.
În Banat româncele speriau fetițele lor cu Crăciunul că să toarcă câte un tort de câlți, căci altfel Crăciunul le va pune cu coada-n cui.
Eh, dar și femeia care nu termina de tors de la Crăciun și până la Paști era considerată cea mai leneșă din sat. Iar dacă uită să se mai țină de-ale casei că să-și toarcă cânepa, și umbla prin sat, pe la crâșme și adunări, feciorii imediat îi spuneau așa:
„Toarce furca și tu fus,
Că eu merg la crâșmă-n sus,
Nu spune unde m-am dus.
Eu mă duc la mănăstire,
Furcă vine după mine.
Bată-te pustia sus,
La ce-ai spus unde m-am dus?”
E lesne de înțeles că, adesea, torsul se întâmplă și de gura lumii. Iar femeile, de frică batjocurii și catalogării drept „leneșe”, făceau în toate chipurile astfel, cânepa să fie gata până la Crăciun. Iar dacă vreuna dintre fete nu reușea, se prindeau și apoi vorbe de ea:
„Eu nu torc, mama nu toarce,
Caltii șed prin boloboace.
Lasă, mama, că i-om toarce
Primăvară când so-ntoarce
Și i-om toarce-n Postul mare
C-atunci e ziua mai mare.”
Când torsul era gata, urma reschia, adică infiratul firelor toarse pe un fel de instrumente altminteri simple, care se numesc reschitoare.
Procesul creării unei pânze și lung și anevoios, iar până când pânză devine haină, și mai obositor. Reprezintă o muncă grea care pentru multe femei însemna viața de zi cu zi. Pe lângă frică de a fi bețivă, petrecăreață sau leneșă, româncele mai aveau de îndurat o patimă. Rușinea cea mai mare era astfel să nu știi să țeși, căci atunci nu erai nici de măritat. Iar dacă fata care nu știa să țese se prezintă la vreo adunare, feciorii veneau spre ea cu tot felul de chiuituri de toate felurile precum:
„Fă, lelița, Paraschita
Pune pânză-n patru ițe!
- Ba, zău bade, nici în două,
Nu-i purta cămeșa nouă,
De ți-i cumpără-i purta,
De nu țapa te-a mâncat.
Că eu, bădița, m-am dus
La crâșmuța cea din sus,
Trei fire pe fus am pus,
Trei vedre de vin am scurs!”
Aceste extrase de cântecele nu arată astfel cât de înrădăcinată este artă de a țese cânepă în sufletele noastre, apărute inițiale în revista „Familia”, an XXI, 1885, și găsite în „Botanica Românească” de Simion Floarea Marian.
Desigur, trăim într-o lume în care sunt toți mai influențați și de alte mentalități sau gândiri, iar asta se vede prin preferință multă de a avea un Crăciun ''slow'', pe pârtia de ski sau axat doar de partea de plăceri ( mâncat, băut, etc).
Sărbătorile de iarnă petrecută în România în domeniul experienței unice, deopotrivă încărcată de veselie, dramatism, ironie și poezie. Indiferent de preferințe sau credințe. Mai greu este să alegi o zonă anume. Indiferent dacă ești în Moldova, în Transilvania, în Oltenia sau în Dobrogea, iarna are o încărcătură și o aromă anume. Tradițiile și obiceiurile românilor diferă de la o zonă la alta, dar frumusețea lor, unicitatea și ineditul sunt cuvinte care nu lipsesc din nici o descriere.
Pentru noi, până și această activitate e înconjurată de cânepă. Și în trecut, cânepa a avut un foarte mare rol în cultura și societatea românească, chiar și în ritualurile de Crăciun.Vrem să vă prezentăm câteva vorbe din popor, obiceiuri și tradiții care erau legate în mare parte de obiceiul torsului de cânepă.
Femeile erau considerate ''sarguincioase'' dacă se apucă a-și toarce cânepa când începea Postul Crăciunului și se străduiau să fie gata cu torsul până la Crăciun.
În Banat româncele speriau fetițele lor cu Crăciunul că să toarcă câte un tort de câlți, căci altfel Crăciunul le va pune cu coada-n cui.
Eh, dar și femeia care nu termina de tors de la Crăciun și până la Paști era considerată cea mai leneșă din sat. Iar dacă uită să se mai țină de-ale casei că să-și toarcă cânepa, și umbla prin sat, pe la crâșme și adunări, feciorii imediat îi spuneau așa:
„Toarce furca și tu fus,
Că eu merg la crâșmă-n sus,
Nu spune unde m-am dus.
Eu mă duc la mănăstire,
Furcă vine după mine.
Bată-te pustia sus,
La ce-ai spus unde m-am dus?”
E lesne de înțeles că, adesea, torsul se întâmplă și de gura lumii. Iar femeile, de frică batjocurii și catalogării drept „leneșe”, făceau în toate chipurile astfel, cânepa să fie gata până la Crăciun. Iar dacă vreuna dintre fete nu reușea, se prindeau și apoi vorbe de ea:
„Eu nu torc, mama nu toarce,
Caltii șed prin boloboace.
Lasă, mama, că i-om toarce
Primăvară când so-ntoarce
Și i-om toarce-n Postul mare
C-atunci e ziua mai mare.”
Când torsul era gata, urma reschia, adică infiratul firelor toarse pe un fel de instrumente altminteri simple, care se numesc reschitoare.
Procesul creării unei pânze și lung și anevoios, iar până când pânză devine haină, și mai obositor. Reprezintă o muncă grea care pentru multe femei însemna viața de zi cu zi. Pe lângă frică de a fi bețivă, petrecăreață sau leneșă, româncele mai aveau de îndurat o patimă. Rușinea cea mai mare era astfel să nu știi să țeși, căci atunci nu erai nici de măritat. Iar dacă fata care nu știa să țese se prezintă la vreo adunare, feciorii veneau spre ea cu tot felul de chiuituri de toate felurile precum:
„Fă, lelița, Paraschita
Pune pânză-n patru ițe!
- Ba, zău bade, nici în două,
Nu-i purta cămeșa nouă,
De ți-i cumpără-i purta,
De nu țapa te-a mâncat.
Că eu, bădița, m-am dus
La crâșmuța cea din sus,
Trei fire pe fus am pus,
Trei vedre de vin am scurs!”
Aceste extrase de cântecele nu arată astfel cât de înrădăcinată este artă de a țese cânepă în sufletele noastre, apărute inițiale în revista „Familia”, an XXI, 1885, și găsite în „Botanica Românească” de Simion Floarea Marian.