Această meditație – o fuziune a două eseuri scurte – intenționează să pună în lumină următoarele întrebări: Care sunt semnificațiile mărcii noastre, De IONESCU, și ale mărcii noastre comerciale (Cucul)? De ce am optat pentru ele?

Pentru început, descifrarea complexității acestui nume românesc destul de simplu te-ar putea ajuta să înțelegi cum ne întruchipăm viziunea, oferindu-ți o perspectivă mai clară asupra cine suntem și a ceea ce facem.

În primul rând, să începem prin a explica morfologia termenului:

”–DE” – Ar putea fi tradus în limba română ca „de”, „pentru” sau „de”.

”–ION” – Rădăcina acestui cuvânt provine din verbul grecesc antic ἰέναι (ienai), „a merge”; ἰόν (ion) este participiul prezent al verbului și poate fi tradus ca „merg” .

”–ESCU” – Acest sufix face parte din patrimoniul național românesc, o trăsătură definitorie a culturii noastre. Istoria termenului este cea mai curioasă. Prima formă care a apărut în secolul al XIV- ^lea a fost „ –ăscu” , o adaptare locală a unei vechi tradiții proto-indo-europene „ – iskos” .

Cu toate acestea, în secolele al XVII- ^lea și al XVIII- ^lea , în Europa s-a considerat pe scară largă că drepturile politico-teritoriale asupra unei țări aparțineau celor mai vechi și mai nobili locuitori. Românii, proveniți dintr-un nativ (daci) și un element cuceritor (romani) – în același mod în care francezii provin atât din galii, cât și din romani, sau spanioli din celtiberi și romani, – erau atât „bătrâni” cât și „nobili”. Cu toate acestea, dacii (tracii de nord), deși bine înființați ca civilizație, erau considerați de către împăratul Leopold al II-lea drept „barbari” – comici și comparabili cu modul în care romanii obișnuiau să-i privească pe greci – și, prin urmare, erau tratați ca „mai puțin nobili”.

Școala Ardeleană (în română: ” Școala Ardeleană” ) a înțeles această perspectivă – deoarece un stilou este uneori mai puternic decât o sabie – pentru a introduce alfabetul latin în școli în locul scrisului chirilic. De asemenea, a oferit drepturi politice naționale pentru majoritatea locală, subliniind în mod explicit descendența latină peste rădăcinile autohtone. Tovarășul Ceaușescu a făcut exact invers două secole mai târziu, evidențiind rădăcinile dacice în detrimentul „imperialiștilor occidentali” latini. Aceasta a dus treptat la latinizarea limbii române, și astfel, urmând cursul celorlalte terminologii latine (lat. ”–iscus”, fr. ”–esque” , it. ”–esco” , sp. ”–sco” ) ”–ăscu” a devenit ”–escu”.

Mai important, această adoptare onomastică din Evul Mediu s-a născut ca o necesitate în administrația locală, mai aparent, din necesitatea distincției între membrii societății. Înainte de „ –escu” , locuitorii erau numiți fie după ocupația lor (Ion Fierarul ), după porecla lor (Ion Urechi Lungi ), fie după locul natal (Ion din Năsăud ).

Fie jenați de porecle sau de locurile natale, dar și pentru că originea latină era un simbol al nobilimii pe vremuri – cu siguranță mai mult decât rădăcinile slave/dacice – oamenii au început să adopte din ce în ce mai mult sufixul „ –escu” . În plus, aceasta era și o metodă de înnobilare a persoanei, oferindu-i posibilitatea de a dobândi un statut social.

Fenomenul a izbucnit odată cu Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1895 și astfel s-a născut în România „poporul –escu” .

Mot à mot, „–escu” poate fi tradus ca „fiul lui” .

Prin urmare, se poate traduce IONESCU ca „fiul plecării”.

Acum că ne-am dat seama de semnificația numelui mărcii, trebuie să înțelegem de ce l-am selectat. Pentru a face acest lucru, este necesar să intrăm în detaliu și să analizăm simbolismul siglei lui De IONESCU – Cucul –, astfel încât să putem înțelege în detaliu cum este legată aceasta de cânepa românească.

Acesta va fi subiectul următoarei noastre povești.

Bibliografie

Pop, Ioan-Aurel, (2016), ”Transilvania, starea noastră de veghe” , Cluj: Editura Scoala Ardeleana.

Oancă, Teodor, (2011), ”Nume de familie derivate cu sufixul –escu. Considerații statistice.” , Craiova: Editura Mega, p. 184 – 194.