Dimineața în Dhampus (Nepal), iunie 2018

Ce s-a întâmplat cu cânepa românească?

„Zeii țes nenorocirile pentru oameni, astfel încât generațiile viitoare vor avea despre ce să cânte.” (Homer, Odiseea )

Începutul lui De IONESCU – ca majoritatea începuturilor – a fost unul romantic.

S-a tăiat undeva la poalele Himalaya, într-un sat nepalez mărunt și retras, încă neatins de veninul de cafea al bârfelor, când un călător anonim cu doar aspirații înalte de vagabond s-a întâmplat să întâlnească un excentric Nippon ("origina soarelui"). care și-a trăit tinerețea într-o peșteră de munte ca discipol al unui Sadhu indian și care a ajuns să fie educat și adaptat la arta recoltării Cannabis Sativa L. sau cânepă industrială.

Cunoașterea vine cu ușurință pentru cei care discernează, spune un Proverbe, așa că Shey Babaji – așa cum l-au numit cu respect toată lumea din jur – s-a obișnuit în ultimii 30 de ani din viața lui cu această rutină ciudată. A dus cu meticulozitate acest know-how din India în patria sa, Japonia, apoi în Franța, unde s-a căsătorit cu o Madame , până când în cele din urmă a ajuns să se odihnească în țara lui Buddha – Nepal. Destul de norocos, a găsit acolo un mic ghiveci de pământ și s-a dedicat din plin virtuozității cultivării cânepei, atât pentru fibre, cât și pentru semințe.

Eu și partenerul meu am ajuns acolo prin pură coincidență. Am cercetat diverse cârpe de cânepă în buticuri locale pentru a le găsi pe cele de cea mai bună calitate, în timp ce negociam prețuri de prim rang – pentru că așa funcționează bazarul .

Partenerul meu, fiind de rasă mixtă, nu este cea mai bună insignă atunci când vine vorba de negocierile de preț în Asia de Sud-Est, așa că a trebuit să folosești un vocabular nepalez restrâns, dar totuși util.

În acest mod – parteneri în crime – am cumpărat zeci de țesături, vopsite în mod natural de localnici folosind Indigofera sau plante similare în natură. Lucrurile au fost bune pentru o vreme – chiar am găsit bhang lassi cel mai de ajutor – până într-o zi, când am auzit o devoțională Radhe Radhe Bhajan venind dintr-un mic priza. Intrând acolo ne-am întâlnit pe proprietarul magazinului local, care a trădat legea tăcerii sfinte.

Bland și zâmbitor, s-a pronunțat: „Aia nu e cânepă, proștilor! Doar doamnele evreiești, australiene și suedeze continuă să cumpere asta și cred că este cânepă. Nimeni nu țese cânepă zilele astea. Toate bunicile au acum un nepot care lucrează în Qatar sau Bahrain, trimițându-le bani, așa că nu mai trebuie să toarnă sau să țese cânepă pentru a-și câștiga existența. Poate vei găsi câteva în satele din vestul îndepărtat.”

Dar nu era timp pentru satele din vestul îndepărtat. Plecam în câteva zile cu acum zeci de metri din ceea ce credeam că este cânepă, dar în schimb era doar bumbac organic țesut manual – așa cum a descoperit mai târziu la microscop un masterat destul de amabil din Sibiu.

Așa că am rătăcit mai departe pe drum până am dat peste această mică galerie, destul de la marginea așezării. Nimeni nu era acolo și, după ce a cercetat locul o vreme, un puști a alergat strigând „ b hai - ji , bhai-ji...” („frate, frate...”) și la scurt timp după aceea a apărut proprietarul magazinului, la fel de bucuros ca o muscă, fie din cauza delicioasei Thali locale, care era „suficient de bun pentru Iehova” , fie poate doar pentru că a observat perspectivele.

La fel ca indienii, nepalezii sunt de obicei calzi și primitori atunci când vine vorba de străini care manifestă chiar și o înclinație modestă față de cultura lor, cum ar fi purtarea unei pijamale Kurta , demonstrând un salut adecvat față de cel mai mare și zei, cunoașterea obiceiurilor, familiaritatea de a mânca de mână, și chiar vorbirea, oricât de rău, a limbii locale vine și el în mână. După aproape un an între ei, s-a aflat despre toate aceste stricte necesități ale vieții.

De la un cuvânt la altul, El Patron – care era propriul său angajat, dar și singurul angajat – a auzit povestea noastră și a susținut într-o clipită că cunoaștem pe cineva, asociatul lui, care ne poate ajuta. Era „un caz special”, a spus el, nu din jur, dar avea ceva cunoștințe despre cânepă.

Ca niște adepți puternici ai sentimentului, l-am crezut și câteva secunde mai târziu am fost pe Royal Enfield – semn că era un comerciant de succes – și așa am ajuns într-un cartier liniștit, lipsit de turiști, în fața unei clădiri mici, care a servit atât ca casă, cât și ca atelier pentru câteva suflete.

Acolo ne-am întâlnit pe Shey Babaji. Scurt în înălțime și subțire ca o greblă, ochii îi străluceau și părul lung și cărunt flutura în vânt când ne-a primit, în concordanță cu celebrul proverb sanscrit – Atithi Devo Bhava –, adică „Oaspetele este Dumnezeu”. . Ne-am prezentat și el a vorbit despre viața lui, despre importanța istorică a cânepei în Japonia sa natală și despre cum a început tot acest jazz în urmă cu peste 30 de ani. Apoi am savurat împreună o chiya fierbinte („ceai”) asezonată cu semințe de cânepă și oferită cu drag de didi („sora mai mare”), când tăcerea s-a rupt și s-a spus cel mai ciudat lucru.

„Știi, hadjur ”, a început Babaji , „ești atât de departe de casă, căutând țesături de cânepă aici, dar de fapt cea mai bună cârpă de cânepă pe care am înmânat-o a fost o bucată de pânză din țara ta, din România, în 1991. , sau ceva de genul ăsta. Mă întorceam atunci la toate aceste târguri și expoziții și le-am văzut pe toate, dar îmi amintesc de acel anume care mi-a fost adus în Franța, pentru că este cel mai bun. Orice s-a întâmplat cu românul cânepă?"

Deci sincronicitatea a țesut cu mâna Destinului povestea noastră.

A fost nevoie de ceva timp pentru ca apele să se limpezească, pentru ca firele s-au descurcat de la sine – o meditație Vipassana a beneficiat pe parcurs – și de atunci continui să-mi pun aceeași întrebare nepopulară: „Ce s-a întâmplat vreodată cu cânepa românească?”

Stăpânind defectul nativ de a fi curios, interesul vagabondului a răsărit la fel de liber pe cât crește cânepa sălbatică de-a lungul potecilor din Himalaya și prin livezile satelor din Himachal Pradesh.

Nu am găsit niciodată un răspuns la acea întrebare, dar ceea ce a ieșit a fost un ecou al inimii. Și așa s-a născut De IONESCU.

De atunci, lucrăm cu sârguință, inteligență, răbdare și perseverență spre renașterea cânepei românești.

Una peste alta, scopul acestor Meditații nu este acela de a convinge sau de a demonstra nimic, nici nu vrem să convertim pe nimeni la odiseea noastră și nici totuși nu pledăm pentru cârpele românești de cânepă spre deosebire de orice alt tip de cârpe de cânepă create în altă parte. Aceasta este pur și simplu o formă de pasiune pentru noi. Susținem din toată inima o cauză în care credem cu credința unui copil.

Mai mult, prin aceste meditații, intenționăm să discutăm despre istoria controversată a acestei plante verzi, despre diversele aplicabilitate ale acesteia și, de asemenea, despre simbolismul ei pe diferite continente și culturi.

Întrebarea la care trebuie să medităm acum este următoarea: ar trebui să ridicăm sprâncenele peste observația obiectivă a acelui domn japonez sau, dimpotrivă, a fost aceea o remarcă bine întemeiată într-o realitate care pentru unii se estompează, în timp ce pentru alții – poate, chiar mai rău – este pur și simplu irelevant?